Ultimele Articole
    Ultimele Locatii

      Articol din categoria Utile

      A ajuns o persoana importanta asa cum ar fi fost tatal sau daca nu era surdo mut

      Publicat: / Actualizat: /
      A ajuns o persoana importanta asa cum ar fi fost tatal sau daca nu era surdo mut
      'Afiș Articol "A ajuns o persoana importanta asa cum ar fi fost tatal sau daca nu era surdo mut",
      As schimba ziua in care a hotarat Dumnezeu ca lumea nu va fi perfecta!

      Cod de incorporare:
      Previzualizare:
      Configurare:

      Conținut restrâns
      Buton interacțiune
      Afișare header
      E-mail:
      Previzualizare mesaj:
      Articole trimis de pe Observatorul Social: “A ajuns o persoana importanta asa cum ar fi fost tatal sau daca nu era surdo mut” — As schimba ziua in care a hotarat Dumnezeu ca lumea nu va fi perfecta!

      trimite

      Flori Iuhas este profesor universitar, a predat o serie de discipline la Facultatea de Ştiinţele Comunicării a Universităţii Ecologice, printre care şi radio, iar în prezent predă mai multe discipline legate de presa radiofonică, un curs de imaginar şi unul de tehnici de lucru jurnalistice în situaţii de criză, la Facultatea de Jurnalism și Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti.

      În copilărie a fost furioasă pe dizabilitatea părinților săi care nu aud și nu vorbesc. Înzestrați cu înțelepciune, părinții lui Flori Iuhas au combinat două lumi în care ei acceptau “auzitorii”, ea “surdo-muţii”, iar rezultatul a fost armonia în familie și dezvoltarea personalității domnișoarei Iuhas.

      Tatăl său a fost cel care a îndemnat-o continuu să învețe, și-a dorit ca ea să “împlinescă setea permanentă de cunoaştere şi de mirare în faţa lumii și să ajungă o persoană importantă așa cum ar fi fost el dacă nu era surdo-mut.” Azi, domnul Iuhas, le spune tuturor cu mândrie: “fata mea”!

      Redactor: Dacă ar trebui să vă descrieți viața și cariera în zece rânduri, ce ați spune?

      Flori Iuhas: Viaţa mi-a a fost modelată întâi de părinţii mei. De o grijă imensă!!! Nu mă puteau auzi noaptea dacă plâng. Cu rândul, au stat noapte de noapte, un an întreg la căpătâiul pătuţului în care dormeam ca să mă vadă când plâng. Am învăţat să vorbesc într-un sat dintr-o margine de lume şi ţară şi suspendat în timp pe care nu voi înceta să îl iubesc! Mi-e dor de străbunicele mele şi de bunicii care mi-au format identitatea. Le port o imensă recunoştinţă prietenei mele din copilărie Ioana Macarie şi părinţilor ei care au contribuit, cât nu îşi pot imagina, la formarea mea, şi aveau telefon în casă. Minunată invenţie telefonul, dar neaccesibilă unei familii de surdo-muţi!
      Cariera a fost surprinzătoare. De la ideea că vreau să fiu o a doua Tamara Buciuceanu a scenei româneşti, dar mai de Ardeal, când mi s-au mai diminuat visele adolescenţei, am realizat că domeniul comunicării este cel mai potrivit pentru mine. Asta fac şi îmi place!

      R: Cum vedea viața copilul Flori Iuhas?


      F. I.: În general ca toţi copiii. M-am jucat, cu cheia de gât, în faţa blocului în Satu-Mare, am umblat desculţă prin colbul drumului la Medişa, satul bunicilor dinspre tată, unde mă ascundeam în fân ca să pot citi Winnetou şi Cireşarii, am învăţat să fac la Luduş, cu bunica dinspre mamă primele “deseturi” din viaţa mea: boabe de porumb fierte cu zahăr şi vuţăne. Astea erau nişte bagheţele de dimensiunea unui deget, făcute din aluat şi date prin pesmet cu zahăr. Le duc dorul, dar dacă le-aş face acum cred că aş pune în aluat prea multe lacrimi de dor pentru bunicii mei, care nu mai sunt, şi ar deveni sărate…

      Doar că, născută într-o familie de părinţi surdo-muţi, a trebuit să comunic, de multe ori şi pentru ei. Şi cum Dumnezeu procedează prin compensare, norocul părinţilor mei a fost că eram un copil foarte curios. Mama îmi spune şi azi că nu putea să povestească nimic cu tata în prezenţa mea! O trăgeam de fustă când nu înţelegeam anumite semne şi o întrebam: “Ce vorbiţi?!” Am învăţat foarte devreme să comunic prin semne. Au fost nenumărate situaţiile în care părinţii mă luau cu ei ca să-i ajut interpretând la medic, la magazine, la vreo autoritate locală, la nunţile la care se duceau… Asta m-a făcut să fiu foarte înfiptă în realitate, încă de mică! Momentele în care trebuia să mă autoreprezint la şcoala generală primară au rămas însă memorabile! Din perspectiva cadrului universitar de astăzi sunt uimită că am reuşit să termin cele patru clase primare! Învăţătoarea nu-mi plăcea deloc! La 7 ani ştiam deja ce îmi place şi ce nu, ştiam că sticlele şi borcanele din cămară se pot vinde la un centru de colectare la care mergeam cu mama, că un bilet la film costă 3 lei când e de o serie şi 6 când e de două serii, inclusiv câte sticle şi borcane trebuie să îmi bag în ghiozdan pentru aceşti bani. Prima săptămână de şcoală am început-o cu furtişagul din cămară şi absenţe de la şcoală. Cu absenţele am recidivat! Grav era când venea învăţătoarea acasă să întrebe de ce nu merg la şcoală!

      R: Au existat momente când v-ați dorit să ascundeți dizabilitatea părinților?

      F.I.: Până în clasa a 8-a mereu! Era acea furie! Două palme mi-a dat mama în toată viaţa. Mă ustură şi azi amintirea lor! Una a fost legată de întrebarea: “De ce m-ai născut?!”

      Ştii ce-mi pare mie tare rău?! Că sunt atât de mulţi oameni născuţi din familii ca a mea, cărora le este ruşine să îşi asume acest lucru! Oameni inteligenţi care ştiu limbajul mimico-gestual, şi care ar putea să ajute, la rândul lor, alţi oameni! Dar teama de fantomele din dulap, de o imagine socială – care oricum e schimbătoare – şi de gura lumii îi determină să tacă!

      R: Au existat răutăți din partea celor din jur, din cauza dizabilității părinților?

      F.I.: Da. Dar povestea a devenit frumoasă mai apoi! Un băieţel de la scară învăţase cum se face semnul de trimitere în uter, ca să fiu elegantă! O aştepta pe mama deja de câteva zile pe aleea de la bloc şi îi făcea acest semn. Mama venea acasă plângând. O întrebam de ce plânge şi refuza să îmi spună. Eram sigură că nu vine de la muncă supărată, ştiam că îi place colectivul în care munceşte! A coborât senină din autobuz. Am luat-o pe o scurtătură, am ajuns acasă înaintea ei şi m-am proptit în balcon. Şi aşa am înţeles de ce. Am mers în următoarele momente la părinţii acestui copil şi le-am spus! Nu numai că nu s-a mai întâmplat vreodată, dimpotrivă, acest “băiat” al copilăriei mele a devenit un om foarte responsabil!
      E şi despre cum părinţii ştiu să le explice copiilor!

      R: Cum ați reușit să vă desprindeți de părinți, nu ați avut în permanență sentimentul că trebuie să-i protejați de societate?


      F.I.: Nu. Am avut dintotdeauna convingerea că părinţii mei sunt nişte oameni puternici şi dimpotrivă, ei trebuie să se desprindă de mine! Părinţii meu erau tineri când m-au făcut. Mama 22 de ani, tata 23. Ne-am format cumva împreună. Am interpus şi combinat două lumi în care ei acceptau “auzitorii” şi eu “surdo-muţii”. A ieşit o combinaţie bună şi frumoasă!

      R: Cum s-a transpus amprenta copilului în viața profesională?

      F.I.: În plan psihologic a fost greu. Mereu în dorinţa de auto-depăşire. Şi nu în competiţie cu mine însămi! Cu fata lui Mutu şi a lui Muta! Şi cât dureau cuvintele astea în copilărie! Cred că mă mai dor şi azi…

      Tata a fost cel care m-a îndemnat mereu să învăţ. Şi-a dorit să îi împlinesc setea permanentă de cunoaştere şi de mirare în faţa lumii. Prietenii lui din copilărie s-au realizat profesional. Au ajuns directori de bănci, de filiale ale unor companii naţionale, şefi pe la diverse fabrici din oraş. “Dacă nu eram surdo-mut şi eu aş fi fost ca ei!” este şi azi un leitmotiv al vieţii lui.

      Când primeam de la şcoală listele de cărţi cu bibliografia suplimentară se făcea “luntre şi punte” să îmi găsească toate titlurile de pe acele liste. Îl cunoşteau librăresele din oraş şi cred că îi şi admirau efortul pentru că rar s-a întâmplat să nu bifez toate cărţile… Mă bucur că azi spune tuturor cu mândrie: “fata mea”!

      R: Cum a fost schimbarea, viața la facultate?

      F.I.: Am venit la facultate, nu la aceeaşi, dar în Bucureşti cu cele mai bune prietene ale mele din liceu, Adriana şi Florina, am locuit în aceeaşi cameră, am dormit în acelaşi pat, deh, eram toate trei din familii modeste… Au mai venit şi trei colegi de la biblioteca din Satu Mare, la care am fost angajată înainte să vin, aşa că a fost invazie de sătmăreni în acea toamnă şi asta a făcut să fie uşoară tranziţia.

      N-a fost uşor însă să ies de la metrou de la Romană. M-am panicat că nu mă descurc, m-am aşezat cu fundul pe trepte şi am plâns! M-a văzut o doamnă drăguţă, a zâmbit cu toată gura când i-am spus de ce plâng şi m-a scos “la lumină”.

      R: Cum s-a conturat dorinţa de a fi profesor?

      F.I.: A fost o întâmplare fericită care ilustrează perfect vorba românească potrivit căreia “ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!” Am convingerea că anumite drumuri te caută până te găsesc! Munceam în presă, terminasem Jurnalism la Universitatea Hyperion, la acea vreme se numea Facultatea de Ziaristică, deja de vreo șapte ani şi fostul meu profesor şi coordonator al lucrării de licenţă, Mihai Miron, care era la acea vreme şi Preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să îi fiu asistentă. Cum nu făcusem modulul pedagogic în facultate pentru că nu mă vedeam la catedră, l-am refuzat cu politeţe.

      După doi ani ne-am reîntâlnit, pe când eram PR la Editura şi Fundaţia Anastasia, la o expoziţie organizată de fundaţie. Şi-a reînnoit solicitarea, am refuzat iar. După încă aproximativ un an m-a sunat şi mi-a povestit că are probleme cu inima şi m-a rugat să îl însoţesc la cursuri. Preda un curs de televiziune. Nu l-am putut refuza. Imediat după curs avea şi două ore de seminar. A plecat imediat după curs şi m-a lăsat singură la seminar. Îmi tremurau genunchii de emoţie când au ridicat două studente mâna ca să mă întrebe ceva. Eram speriată că nu voi fi şti să le răspund. Dar m-am descurcat. A doua săptămână m-a chemat iar şi uite aşa “m-a prins” profesia asta.

      R: Știu că în permanență apărați drepturile copiilor, studenților, dar mai cu seamă pe ale celor cu dizabilități. E o formă protectoare?

      F.I.: Nu fac nicio diferenţă între copii şi persoane cu dizabilităţi sau fără. Încerc să nu fac nicio diferenţă! Planeta asta e locul nostru de baştină! Vreau să sper că sunt o persoană credibilă! Şi asta încerc să îi învăţ şi pe studenţii mei! Că există doar informaţii şi evenimente.

      Viaţa mea e informativă…

      Fraza pe care nu suport să o aud mereu: “Vai săracii oamenii aştia! Dar uite ce noroc au că copiii lor sunt deştepţi şi îi ajută!” Copiii oamenilor cu dizabilităţi sunt formaţi de părinţii lor. Şi din generaţie, în generaţie pot exisita formatori care să facă lumea un loc frumos de trăit!

      R: Dacă ați putea să schimbați ceva din trecut, ce ați schimba?

      F.I.: Din trecutul meu prea puţine! Ziua în care a hotărât Dumnezeu că lumea nu va fi perfectă!





      observatorul  .RO 

      Ziar, televiziune si radio online dedicat persoanelor cu dizabilitati din Romania
      Pentru inscrieri in portal si relatii cu clientii va rugam sa ne contactati laPentru inscrieri in portal si alte informatii va rugam sa ne contactati la:
      Telefon: 0314.251.983 | e-mail:office@observatorul.ro

      DESPRE

      Nu exista pagini...

      ASISTENTA

      Nu exista pagini...

      LEGAL

      Nu exista pagini...