Laura Văleanu, singura romanca participanta la doua editii ale Jocurilor Paralimpice Vancouver 2010 si Soci 2014

Acum zece ani viaţa-i răpea un picior, azi şi-a împlinit visul de la grădiniţă: e medic şi reper în schi alpin: “Sunt puternică, duc orice”

Încă de când era o mână de om visa, cu ochii larg deschiși, să ajungă medic. Să devină o super eroină. Să salveze lumea. Sub privirea mamei, cu atitudinea mamei și cu un comportament de doctor în bun simţ. Iar carnavalul de la grădiniţă fusese mai mult decât un semn. Printre “poliţiști”, “zoro” sau “magicieni”, o fetiţă trasă ca prin inel era surprinsă într-un halat de medic ce-i acoperea degetele. Nu înţelegea mare lucru, pe vremea aceea. Repeta obsesiv că “asta vreau să mă fac când voi fi mare”. Atât. În timp ce-și lansa privirea spre ochii plini de candoare ai mamei. Mai apoi, elanul feciorelnic a împins-o, însă, și spre o altă pasiune care i-a devenit un prieten pe viaţă, schi alpin. O prietenie de o durată asemănătoare unei amiciţii dintre peniţele unor poeţi şi scriitori români.

Timpul s-a scurs înnebunitor de repede și copilul, care la cinci ani clipea vesel pentru două lucruri, avea orizontul larg deschis. Spre succes. În 2005, la 15 ani, schiurile ei aveau să zboare atât de repede, încât stratul de zăpadă rămânea intact. Era declarată noua campioană naţională, la schi alpin. Totul mergea strună. Până când…  Până când o mașină o trimitea la pământ de pe motocicletă. N-avea nici 17 ani împliniţi. În Sibiu erau nori negrii, iar fata pe care puteai să o prinzi doar cu un stop-cadru, abia după linia de finiș, încerca să mai păstreze un tempou alert. Acolo, pe patul de spital, ducea în spate ca un bolovan un diagnostic pe care-l suporta cu greu când auzea glasul resemnat al medicului. Verdictul era dur: amputarea piciorului drept mai jos de genunchi. Un scenariu negru. Negru doar pentru cine abandonează cursa înainte să treacă linia de final. O statistică a forului mondial arată că fata nu a abandonat nici măcar după ce a trecut linia de sosire. Niciodată. După nici trei luni se afla din nou pe pârtie. Ea și cu schiurile. Împreună. La bine și la rău.

La aproape 10 ani de la momentul de cumpănă, pe cerul de plumb din Munich ies raze de o lumină eclatantă. E surâsul ei. Cu orice durere, de pe stânga sau dreapta, știe că va reveni mai puternică. Mereu si mereu. Iar azi, sibianca de suflet e împlinită și fericită. Copilul de la grădiniţă a devenit medic. Iar numele fetei căreia accidentul îi răpea un picior a intrat în analele sportului românesc: singura româncă participantă la două ediţii ale Olimpiadei – Jocurile Paralimpice Vancouver (2010) și Soci (2014). Laura Văleanu.

Reporter: Felicitări. Ai devenit medic, iar acum te pregăteşti de examenul final al tezei de doctorat. Ai emoţii?

Laura Văleanu: Hehe! Nu! Nu mai am nicio emoţie, că doar e o temă care îmi place şi pe care eu am ales să o fac. Am cercetat un an de zile, am căutat diferiţi nuclei în trunchiul cerebral uman. Nuclei care fac reflexul pupilar la lumină şi acomodarea pupilei în funcţie de depărtare sau apropiere. Mi s-a părut extrem de interesant şi fascinant să am acest privilegiu. Acum doar fac un rezumat destul de lung, la cam 80 pagini, despre tot ce am făcut. Deci, în principiu, trebuie să-mi scriu teza de doctorat şi la final să le-o prezint unor profesori în temă. Mai greu a fost examenul final pe care l-am avut săptămâna trecută, unde a trebuie să învăţ şi să ştiu la sânge tot ce am făcut până acum în medicină. Acolo am avut emoţii, şi n-am dormit nopţi pentru că am învăţat şi am repetat în somn. Dar acum a trecut totul! Am scăpat şi sunt fericită. Încă nu-mi vine să cred că sunt medic!

Rep.: Ştiu că a fost un vis de-al tău să-i urmezi profesia mamei…

L.V.: Daaaa, de micăăăă! Mama a fost întotdeauna un model pentru mine. O tipă hotărâtă, care întotdeauna a ştiut ce vrea şi extrem de puternică. În prezenţa ei nu puteam să fiu slabă de caracter, să fiu tristă sau să plâng… Ea întotdeauna mă ridică de acolo de jos, deşi rareori am ajuns să fiu în acea ipostază. Dacă în ultima secundă eram jos, mama era acolo pentru mine şi ţipa: „haide sus cu tine, mergi mai departe, nu privi niciodată în urmă”. Chiar şi acum de departe. În ultimele săptămâni, înaintea examenului final, simţeam că nu mai am forţa aia de mai demult… Iar ea mi-a trimis o poză cu mine de la grădiniţă în care eram îmbrăcată în medic, la carnaval, şi îmi zice: uite, mai ai o săptămâna şi ajungi ce întotdeauna ţi-ai dorit. Deşi mama mea a încercat să mă sfătuiască să nu fac medicină, pentru a mă proteja, pentru că e greu. Poate chiar una dintre cele mai grele profesii. Şi aşa şi este. Dar până la urmă nu poţi renunţa… Satisfacţia finală bate totul…. Ca şi în schi!

Rep.: De când ai fost sigură că asta vrei să faci?

L.V.: Încă din timpul liceului, la Brukenthal, pentru mine a fost clar că plec în Germania, Austria sau Elveţia. Mă fascinau întotdeauna schimburile de experienţă cu elevii din aceste ţări, proiectele pe care le făceam şi modul lor de gândire. Dar deşi am fost întotdeauna o elevă bună la şcoală, după accident am avut aşa un moment de cădere, în care trebuia mai întâi să mă ocup de alte chestii în viaţă… Cum să învăţ să merg din nou, să schiez. Cum să dansez fără dureri, cum să mă îmbrac şi cum să mă comport având un astfel de handicap. Notele nu mai aveau nicio relevanţă pentru mine. Acum, eram dintr-o dată o elevă de 6-7 care până atunci avea aproape numai 10 pe linie. Abia în clasa a 12-a, când s-au mai liniştit apele, am început să mă aşez şi să-mi dau seama că cu astfel de note nu voi reuşi să ajung niciodată în Germania la facultate. Aveam nevoie de o medie mare la BAC, peste 9,50.

Rep.: De unde atâta curaj să pleci în Germania? Singură… într-o lume pe care nu o cunoşteai…

L.V.: Ai mei nu au fost niciodată încântaţi că eu îmi doresc să plec atât de departe. Aşa că ei se complăceau în chestia asta ştiind că fără notă mare la BAC nu am nicio şansă. Şi că altfel voi rămâne în Sibiu, la facultate, lângă ei… În clasa a 12-a, m-am ambiţionat şi cu meditaţii şi cu învăţat zi şi noapte până nu mai puteam am ajuns să am notă peste 9,50 la BAC, şi m-am înscris la Munich la facultate. Deşi ai mei nu erau de acord, m-au susţinut în tot… În primii doi ani, ei încă mai sperau. Mai ales că după primii 2 ani urmează, în Germania, examenul acela greu de medicină, care triază studenţii, şi din 1000 au rămas doar 500 după acel examen, printre care mă aflăm şi eu. Oricum, după acel examen au priceput şi ai mei că aici, în Munich, e locul meu şi era clar că nu o să mă mai întorc niciodată. Şi acum după exact 6 ani sunt medic şi le mulţumesc părinţilor că au crezut în mine şi m-au susţinut, chiar dacă le-a fost extrem de greu şi deşi decizia mea nu corespundea cu gândurile lor… Şi trebuie să recunosc că şi mie mi-a fost extrem de greu… Dar am reuşit!

Rep.: De multe ori viaţă ne da câte o palmă. Şi fiecare ne întrebăm: “De ce eu?”. Crezi că ai primit răspunsul prin tot ce ţi s-a întâmplat după?

L.V: Da, m-am întrebat de multe ori de ce eu? Mai ales la început, tot încercăm să găsesc un răspuns… A fost greu… Acum ştiu doar că sunt extrem de fericită aşa cum sunt şi că nu mi-am mai pus această întrebare de ani de zile. Sunt mulţumită şi împlinită, şi am ajuns în acel stadiu în care mă plimb oriunde pe stradă cu proteza la vedere, şi nu mă simt ciudat… E parte din mine şi mă simt frumoasă aşa… Sincer, nu credeam că voi ajunge vreodată la o astfel de concluzie… Credeam că întotdeauna va fi o rană acolo pe care nu o voi putea închide…

Rep.: Poţi spune că întâmplarea nefericită te-a făcut mai puternică, te-a făcut să vezi viaţă dintr-o altă perspectiva?

L.V.: Nu ştiu dacă m-a făcut neapărat mai puternică sau mi s-a întâmplat acest lucru pentru că întotdeauna am fost extrem de puternică şi era clar că pot duce aşa ceva… Încă nu am răspuns la întrebarea asta. Cert e că primele Jocuri Paralimpice din Vancouver, oamenii de acolo, atmosfera, tăria lor de caracter şi tot m-au făcut de 1000 de ori mai puternică şi mi-au schimbat perspectiva despre viaţă şi modul în care mă comport cu oamenii. M-am schimbat acolo în două săptămâni cât în ani de zile.

Rep.: Cât de greu ţi-a fost după accident să porţi din nou schiurile, să te obişnuieşti cu mişcările? Ai început practic de la zero. Toată pregătirea şi tehnică s-au schimbat, fiind nevoită să-ţi ghidezi laba piciorului din genunchi…

L.V.: Am început pas cu pas, ca şi mersul… Am învăţat cu fosta mea antrenoare Bianca Munteanu în Păltiniş, pe pârtia mică, ca şi atunci la cinci ani când m-am pus prima oară pe schiuri. Şi ca la cinci ani, după doar o zi pe pârtia mică, eram deja pregătită să merg pe pârtia mare, o senzaţie extraordinară. După care a durat ani de zile şi o grămadă de proteze noi şi modificări până în 2013, când am avut un moment în care am spus: astăzi mă simt ca înainte de accident pe schiuri. Îmi simt proteza ca şi când ar fi piciorul meu sănătos, simt fiecare mişcare, fiecare curbă, fiecare cant… Doamne, a fost extraordinar! Nu am crezut că voi ajunge vreodată să simt asta. Dar nu e întotdeauna aşa… Din păcate. Depinde de stare… de vreme, de cât de umflat e piciorul, de cum îmi încalţ proteza şi o grămadă de alţi factori… Nu am găsit încă un algoritm pentru a putea reda acea senzaţie, dar ştiu că e acolo din când în când… Şi atunci reuşesc să fac cele mai bune curse.

Rep.: Spuneai că nu mai există acea rană deschisă în suflet. Dar atunci, chiar după operaţie, de ce ţi-a fost cel mai teamă? Ce gânduri negre îţi treceau prin cap?

L.V.: Imediat după accident, când am ajuns la urgenţe, cu salvarea, au ajuns şi ai mei şi mai multă lume. Știu că auzeam vocea alor mei şi îi ziceam mamei mele să nu urle la mine şi pe tată îl puneam să-mi promită că mă mai lasă să mă mai dau pe motor şi pe schiuri. Şi am auzit că a zis medicul că trebuie amputat. M-am speriat puţin, dar după am lăsat lucrurile să curgă, şi am ales eu amputaţia, pentru că ştiam că astfel voi putea schia iar aproape normal. Ar mai fi fost sinodala, varianta cu muşchi abdominali şi reconstrucţie chirurgicală a ce a mai rămas din laba piciorului. Şi făcând atâtea practici pe chirurgie şi ştiind cum arăta piciorul meu, am ajuns să cred că poate în altă ţară ar fi putut fi salvat piciorul meu. Dar nu vom şti  niciodată…. Acum sunt fericită aşa! Şi astfel de întrebări nu au rost.

Rep.: Motocicleta îţi mai răscoleşte amintirile? Ai mai avut curajul să urci pe vreo una?

L.V.: Da, am urcat chiar pe motocicleta mea. Dar nu mă mai dau de dragul mamei mele… M-a pus să-i promit cât mai trăieşte. Dar eu nu fac corelaţie între datul pe motocicletă şi ce mi s-a întâmplat. Nu dau vină pe motocicletă. Vara şi mirosul de benzină îmi provoacă iar chef de dat pe motor şi de adrenalină… Nu-mi aduce aminte de accident. Putea să mi se întâmple aici, în Munich, pe bicicletă sau la schi sau oriunde altundeva.

Rep.: Vorbeai despre fosta ta antrenoare Bianca Munteanu care ţi-a rămas alături şi după accident, reuşind să te califici la Jocurile de la Vancouver. Ce importanţă are în evoluţia ta, atât pe plan sportiv, cât şi în dezvoltarea ta ca om?

L.V.: Ea nu mi-a fost doar antrenoare, ci şi cea mai bună prietenă, poate chiar sora mea mai mare cu care puteam să povestesc orice. Şi totodată aveam respectul acela ca de la atlet la antrenor. Bibi este o campioană, o femeie extrem de puternică, care vede numai înainte, pentru care există doar totul sau nimic. Am fost prietene extraordinare într-o perioadă a adolescenţei mele. Clar că ea a contribuit mult şi în dezvoltarea mea ca om, pentru că în acea perioada te dezvolţi mult psihic. Ea joacă un rol extrem de important în continuare pentru că ea a creat baza. Eu acum construiesc pe acea bază, adică noua mea antrenoare de aici. Am fost şi sunt în continuare înconjurată de femei puternice care mi-au fost model în viaţă şi care m-au format indirect, eu învăţând de la ele, începând cu mama, profesoarele şi antrenoarele. Îmi place să fiu doar în prezenţa unor astfel de oameni. Oamenii slabi simt că mă trag în jos şi că îmi iau din energie…

Rep.:  Austria ţi-a rămas în suflet, fiind locul unde ai făcut acea cursa formidabilă pentru calificările la Olimpiada de la Vancouver. Cum ai trăit mometul în care ai fost anunţată că eşti calificată şi că eşti prima româncă din istorie care reuşeşte această performanţă? Ce-ţi mai aduci aminte de la aflarea veştii?

L.V.: Pff… nu mai ştiu. Eram mică, pitică, pe atunci, şi destul de imatură… Ştiu doar că voiam să fiu aşa, de azi pe mâine, tot mai bună, să am nişte performanţe extraordinare… Şi încă nu eram pregătită… Dar eu voiam… Multe chestii mai trebuiau perfecţionate… Precum am spus, abia în 2013 m-am simţit din nou în siguranţă şi ca mai demult pe schiuri. Pe atunci, în 2009, aveam răni şi dureri, şi nu eram obişnuită cu acele schiuri, mă chinuiam mai mult.

Rep.: Dar la Jocurile de la Soci, unde ai realizat un rezultat fantastic, locul 5 la slalom special?

L.V.: Ha-ha. Nici acolo nu am fost prea mulţumită pentru că ştiam că pot mai bine. E greu să fiu mulţumită, mai ales când ştiu că pot! He-he. Anul acesta în Panorama (n.r. locul 3 la Mondiale) am fost în sfârşit extrem de mulţumită. Scopul meu era să concurez la coborâre fiind primul concurs de gen din viaţă mea şi să mă aflu în primii cinci la Super G, tot în primul sezon în care am concurat la probele de viteză. Şi după aceea, bronzul la slalom a fost cireaşa de pe tort după ce ţelul meu fusese deja atins. Pentru că după un an atât de greu în medicină, cu muncă de dimineaţa până seara şi puţine antrenamente şi extenuare şi după un sezon de ski greu cu noi probe de viteză şi schiuri noi, nu credeam că o să mai pot fi în formă la finalul sezonului şi mai ales să ating astfel de performanţe.

Rep.: Cum a fost la Super G până te-ai obişnuit? Ţi-a fost teamă, fiind o proba de viteză şi cu nişte schiuri de 2 m?

L.V.: La început nu a fost teamă, ci aşa respect faţă de tot. Dar în Panorama mi-am dat drumul ca şi când nimic n-ar fi. A fost pentru prima oară când m-am simţit extraordinar în timpul unei curse, chiar mi-a plăcut şi am putut să trăiesc acel moment. De fapt, totul a început în Serbia, unde am reuşit să mă calific la probele de viteză  pentru Campionatele Mondiale din Canada.

Rep.: Dar care e proba ta preferată?

L.V.: Super G.

Rep.: Cu ce te-a fermecat?

L.V.: În primul rând, după concurs sau antrenament, nu mă doare piciorul pentru că nu e atât de multă presiune şi pentru că mişcarea nu e aşa bruscă: hop-hop. E totul mai lin şi virajul mai lung. Şi pentru că e viteză mare. Şi adrenalină. Îmi place.

Rep.: La concursurile pentru persoanele cu dizabilităţi, sunt acceptați participanți cu diferite probleme: membre amputate sau orbi total ori parțial, handicap intelectual sau cerebral. Unii cu probleme mai grave, alţii cu probleme mai minore. Te-ai simţit vreodată dezavantajată că alţii aveau probleme minore și se creea automat un avantaj pentru ei?

L.V.: Da tot timpul… Nu numai eu, şi alţii. Câteodată e şi invers. Mă simt eu avantajată faţă de alţii. Asta este. Acesta este sportul la paralimpici. Nu are cum să fie fair-play, din păcate.

Rep.: Dar poate lucrul acesta să-ţi răpească din concentrare? De exemplu: să nu te concentrezi la parametri maximi, din cauză că ştii că alţii au probleme mai mari?

L.V.: Nu. Pentru că eu când sunt în concurs, nu mă gândesc la ceilalţi concurenţi. Ci reuşesc să fiu focusată doar pe mine şi pe ceea ce fac eu.

Rep.: În legătură cu protezele. De-a lungul timpului câte ai schimbat şi ce tipuri? Au fost diferite cele pe care le-ai purtat la Vancouver şi Sochi? Faţă de celelalte pe care le-ai avut înainte?

L.V.: Hmm… nu ştiu câte am schimbat, în fiecare sezon am făcut câte o schimbare şi atunci în 2013 făceam ajustări, în fiecare luni după un week-end de antrenament.

Rep.: Cât de costisitoare sunt?

L.V.: Aici plăteşte casă de asigurări munca tehnicianului ortopedic, iar produsele le primesc pe gratis de la firma Össur. Dacă ar fi trebuit să plătesc eu nu mi-aş fi permis nimic. Preţurile sunt de ordinul miilor de euro. Şi anul acesta vreau să fac schimbări.

Rep.: În ce sens?

l.V.: Vreau o nouă labă de picior care să-mi permită mişcarea în glenznă cât de cât, asemănătoare piciorului sănătos.

Rep.: Unde te pregăteşti în Germania şi cât timp te antrenezi? Vara pe zăpadă artificială?

L.V.: Sezonul acesta nu m-am antrenat deloc, adică vara asta din martie, din Panorama, n-am mai făcut prea mare lucru. Pentru că nu am avut timp de nimic, în afară de medicină. Deci primele concursuri din acest sezon le iau ca pe un antrenament. În acest sezon, nu avem niciun eveniment important (Cupă Mondială, Olimpiadă) aşa că o să folosesc sezonul să mă antrenez. Chiar şi concursurile ca antrenament, mai ales la probele de viteză, să-mi perfectionez stilul şi să probez diferite proteze perfecţionate. Weekend-ul acesta e primul de antrenament, înainte de concursurile din Pitztal, din 11-15 decembrie. De obicei, ne antrenăm în Austria, pe gheţar. Şi condiţia fizică la antrenoare mea şi la clubul sportiv la care sunt legitimată aici, SV Germering. Acum m-am mutat în Munich undeva mai departe şi e o sală vis-a-vis de mine, unde mă antrenez zilnic de 2 săptămâni, încep să devin încet încet din nou în formă. Fac foarte mult spinning că şi condiţie fizică, pentru că nu pot să alerg cu proteza. Deci 3-4 ori pe săptămâna spinning cam 1 oră jumate-2. Şi în rest forţă picioare. Cu greutăţi. Şi stabilitate, partea superioară a corpului.

Rep.: Vreau să te întreb ce reprezintă pentru tine să fii singura schioare din istoria României care a participat la două Olimpiade? La cât de ambiţioasă te văd, îţi doreşti să fii şi prima care câştigă o medalie…

L.V.: Pf… da, clar mi-aş dori, nu mă mulţumesc să fiu doar participant. Dar e foarte greu să combin totul cu medicina şi cu un job. Acum nu mai sunt susţinută nici de ai mei , trebuie să- mi cau un job ca medic, aici, în Germania. Și să încerc să-l îmbin cu schiul. Nu va fi uşor. Nu ştiu ce să zic, ce mă aşteaptă, şi ce şanse am să ajung să particip în Coreea, şi ce şanse aş avea la o medalie. Dacă ar fi doar după capul meu, aş face numai schi până în 2018, şi atunci aş avea şi şanse mari. Dar, din păcate, realitatea este alta, noi cheltuim bani pe schi, nu câştigăm. De exemplu, canadienii sunt angajaţi. Primesc 2000 de dolari pe lună şi totul pe gratis. Atunci poţi să te concentrezi doar pe schi. Altfel e foarte greu. Acum chiar e o perioadă de răscruce în viaţă mea. Deci chiar nu-ţi pot da un răspuns concret… Nici eu nu ştiu ce mă aşteaptă şi ce-mi rezervă viaţa, şi ce noroc o să am.

Rep.: Ciclistul Carol Novak e singurul român medaliat cu aur la Jocurile Paralimpice (Londra 2012). El a avut acelaşi destin că al tău, la 19-20 a suferit un accident de maşină. E un factor motivaţional pentru ţine, îi cunoşteai povestea?

L.V.: Nu îi cunoşteam povestea. Ştiu doar că a luat medalia de aur în 2012. Dar atunci eram în pauză. Eu am renunţat la schi, după Vancouver. Şi m-am reapucat în 2013, abia după ce am cunoscut-o pe noua mea antrenoare. Şi ea m-a motivat. Din păcate, nu-l cunosc pe Eduard personal,doar din presă şi Facebook. Mi-ar plăcea să ne întâlnim odată…

Rep.: Te văd mereu cu zâmbetul pe buze. Cum reuşeşti?

L.V.: Pe mine mă motivează femeile puternice în general….. Şi eu sunt cam focusată pe mine şi nu pe cei din jur. Da, asta mă reprezenta odată. Prietenii ştiu. Acum parcă încet, încet, îmi revin. Dar am avut o perioadă epuizantă anul acesta. Cu toată adunate, când lumea şi prietenii nu mă mai recunoşteau. Eram exact opusul, extenuată epuizată, fără pic de forţă. La un moment dat, oricât de puternic ai fi nu mai poţi, mai ales dacă ai atâtea scopuri în viziune. Important e să te ridici de acolo. Ca medic, în Germania, pe diferite specialităţi pe care a trebuit să le fac anul acesta în cadrul studiului, nu mai ai viaţă… Ce să mai zic de un hobby, sau mai bine zis de ceva care poate e mai mult decât un hobby… Aşa e din păcate. Trebuie să găsesc o cale şi o profesie pe care o pot îmbina cu schiul, altfel va trebui să mă dedic întru totul medicinei. Nu va fi uşor. Dar dacă e să fie, voi reuşi şi asta.

Rep.: Care ar fi lecţia de viaţă pe care ai dori să o ştie şi alţii care au fost în situaţia ta?

L.V.: Să ai încredere deplină în tine, în orice, să nu priveşti înapoi! În primul rând, să fii tu mulţumit cu tine şi să nu-ţi pese niciodată ce zic alţii, să asculţi de oameni înţelepţi, să fii deştept şi să-ţi dai seama că ai greşit, să ai tot timpul câte un scop şi să ştii că vei reuşi să-l atingi, chiar dacă momentan te simţi că într-un labirint. Să te ridici de acolo, chiar dacă ţi-e  greu, să-ţi spui tot timpul că poţi. Să nu te compătimeşti, să nu-ţi găseşti scuze pentru lucruri pe care „nu le poţi face” doar că să te simţi mai bine. Să iei criticile ca pe ceva pozitiv care te dezvoltă, să nu te schimbi niciodată, dar să te mulezi, să nu îndepărtezi oamenii care te critică într-un sens bun, doar pentru că nu poţi să accepţi să fii criticat. Majoritatea acelora care te critică îţi vor binele şi asta o vei realiza doar mai târziu!