Pledoarie pentru credință sau necredință cine iese câștigător

Pledoarie pentru credință sau necredință – cine iese câștigător?

Preambul

Am citit îndelung despre istoria Albaniei: despre luptele ei, despre eroii și cronicarii care au ridicat-o în cuvinte, despre cei care i-au dat voce și despre visătorii care au încercat să o modeleze după marile națiuni ale Europei. Dar a fi aici, pe pământul albanez, schimbă radical perspectiva. Istoria nu mai este doar text, ci devine respirație cotidiană: în piață, unde negustorul își apără marfa cu încăpățânare și mândrie; pe promenadă, unde tinerii își poartă pașii cu siguranța unei generații care nu se mai teme; la muncă, unde țăranul, pescarul sau muncitorul își repetă gesturile ca pe o rugăciune a supraviețuirii. Albania este o țară mică în aparență, dar extraordinar de puternică în esență. Forța ei nu vine din cifre sau statistici, ci dintr-un crez adânc – greu de formulat în termeni academici, dar ușor de simțit în viața de zi cu zi. Albanezul a supraviețuit tuturor imperiilor nu doar pentru că a rezistat, ci pentru că a avut convingerea că va rezista. Această încăpățânare de a rămâne în picioare, de a păstra vie o identitate fragmentată între religii, limbi și tradiții, este cheia dezbaterii dintre credință și necredință. Cine iese câștigător? Istoria arată că albanezul însuși este câștigătorul, prin puterea lui de a transforma credința, laicismul sau chiar necredința într-un singur fir roșu: dorința de a nu dispărea.

Introducere

Istoria Albaniei reprezintă un teren fertil pentru dezbaterea asupra tensiunii dintre credință și necredință. Situată la răscruce de imperii, culturi și religii, Albania a fost silită să își definească identitatea între tradiția religioasă și modernitatea laică. Din acest punct de vedere, trei figuri emblematice – Marin Barleti, Pashko Vasa și Fan S. Noli – oferă un triptic al răspunsurilor date la aceeași întrebare: care este rolul credinței și al necredinței în consolidarea unei națiuni și în definirea unei conștiințe colective?

Marin Barleti – cronicarul credinței eroice

În Historia de vita et gestis Scanderbegi Epirotarum principis (1508–1510), Marin Barleti construiește portretul eroului național, Skanderbeg, ca pe un campion al creștinătății. În scrisul său, credința devine fundament moral și politic, o pavăză în fața expansiunii otomane. Barleti afirmă că victoria sau înfrângerea nu erau doar militare, ci și spirituale: lupta pentru păstrarea credinței era lupta pentru supraviețuirea identității[1].
Astfel, la Barleti, credința este câștigătoare, pentru că prin ea se coagulează rezistența și se legitimează eroismul.

Pashko Vasa – religia albanezului este Albania

La aproape patru secole distanță, Pashko Vasa (1825–1892), scriitor și patriot, propune o viziune radical diferită. În poemul său celebru O moj Shqypni, e mjera Shqypni (1880), el scrie: „Feja e shqiptarit është shqiptaria”[2]. Pentru Vasa, în epoca Renașterii Naționale, religia devine un obstacol al unității. Fragmentarea confesională – musulmani, catolici, ortodocși – amenința să pulverizeze națiunea.
El propune o credință laică: patria însăși. În acest sens, câștigătoare nu este religia tradițională, ci necredința în sensul de refuz al diviziunii confesionale. Pentru Vasa, Albania are nevoie de un „crez civic”, nu de dogme religioase.

Fan S. Noli – între altar și modernitate

În secolul XX, Fan Stylian Noli (1882–1965) reușește să împace cele două perspective. Episcop ortodox și premier al Albaniei (1924), Noli pledează pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe Albaneze[3], dar și pentru modernizarea democratică a statului. În scrierile sale, Noli subliniază importanța omului liber, care poate crede sau nu, dar care are datoria de a lucra pentru binele comun.
Astfel, el trasează o linie mediană: credința nu trebuie respinsă, dar nici nu poate domina viața politică. Câștigătorul devine libertatea de conștiință, care face loc responsabilității civice.

O scurta sinteză comparativă

Concluzie – câștigătorul: libertatea de alegere

Privind retrospectiv, nici credința, nici necredința nu au monopolul victoriei.

Astfel, câștigătorul real este dreptul fiecărei generații de a alege. Albania, cu trecutul său pluralist, demonstrează că supraviețuirea unei națiuni nu depinde de dogme, ci de capacitatea de a integra diversitatea într-un proiect comun.

Note

[1] Marin Barleti, Historia de vita et gestis Scanderbegi Epirotarum principis, Roma, 1508–1510.
[2] Pashko Vasa, O moj Shqypni, e mjera Shqypni, Constantinopol, 1880.
[3] Fan S. Noli, Historia e Skënderbeut, Boston, 1947; vezi și scrierile politice și religioase publicate în revista Dielli.