Dizabilitatea este parte din ceea ce sunt

 “Mi se întâmplă des să primesc întrebări legate de scaunul meu rulant. Câteodată este puțin ciudat, dar când pun problema într-un mod corect, și mă hotărăsc să le răspund, conversația decurge în felul următor:
 
Persoană: “Dacă nu te deranjează, te pot întreba de ce ești într-un scaun rulant?”
Eu: “Am paralizie cerebrală. Așa m-am născut, asta sunt, mă aflu de când mă știu în acest scaun.”
Persoană: “Oh, îmi pare rău! Trebuie să fie nasol. Nu știam.”
Eu: “E ok, nu trebuie să vă pară rău, mie nu-mi pare. Face parte din ceea ce sunt.”
Persoană: Nici măcar nu pot să-mi imaginez. Trebuie să fie îngrozitor. Ești atât de curajoasă!”
Eu: (aproape țipând pe interior) “Nu sunt curajoasă, sunt doar o persoană ca oricare alta. Să aveți o zi bună.”

Adevărul este că nu suport genul acesta de conversații. Nu suport conceptul care îi face pe oameni să creadă că sunt drăguți prin faptul că își cer scuze pentru simpla mea existență. Adevărul este că, viața mea s-ar putea să fie ușor diferită de una obișnuită, dar acesta nu este un motiv pentru părerile de rău. Atunci când îți pare rău pentru identitatea mea, subliniezi faptul că ceea ce sunt și felul cum m-am născut reprezintă orice altceva în afară de un lucru dezirabil. De asemenea, în acest fel îmi induci ideea că ar trebui să-mi pară și mie rău pentru condiția mea, ceea ce ar fi fost valabil, pentru o lungă perioadă din viața mea.

O vreme bună, dizabilitatea mea și scaunul rulant erau tot ceea ce mă făceau să mă simt diferită. Aceste lucruri mă făceau să mă separ de ceea ce consideram normal, și eram mult prea tânără și prinsă în idei preconcepute ca să văd adevărul. Timp de mulți ani mi-am dorit să fiu oricine altcineva, să fiu normală după standardele impuse de societate, pentru ca oamenii să nu se mai holbeze. Credeam că eu sunt problema și îmi imaginam că dacă aș fi fost eu însămi diferită, mi se vor rezolva automat problemele.

Privind din exterior este ușor să judeci dizabilitatea ca un lucru de care ar trebui să îți pară rău, dar nu este nici pe departe așa. Reprezint persoana care sunt astăzi, cea pe care oamenii o numesc curajoasă, deșteaptă, cu o voință de fier sau o mulțime de alte însușiri, datorită dizabilității mele și nu în ciuda acesteia. Visurile, pasiunile, scopurile și direcția pe care am ales-o sunt un rezultat direct a ceea ce reprezint și nu o anomalie șocantă.

Atunci când îți ceri scuze pentru scaunul meu rulant, pentru dizabilitatea mea, practic îți pare rău de persoana care am devenit. Nu-l mai văd ca pe un obiect ce mă separă de ceilalți ci dimpotrivă ca pe unul care mi-a dăruit niște oameni pe care îi ador, care mă înțeleg și mă iubesc- nu în ciuda a ceea ce sunt ci tocmai pentru asta.

Dacă vrei să ai păreri de rău, le poți avea vizavi de discriminare. Cere-ți scuze pentru faptul că există locuri în țară care nu-mi sunt accesibile. Cere-ți scuze pentru faptul că într-un colegiu de elită mi s-a spus că oricum nu o să-mi placă acolo pentru că “nu sunt mulți asemeni ție aici.”

Dacă vrei să-ți ceri scuze pentru ceva fă-o pentru lipsa egalității. Pentru lipsa accesibilității în clădiri și transport, pentru rata angajării pe segmentul persoanelor cu dizabilități. Cere-ți scuze pentru faptul că mă tratezi ca pe o fetiță deși sunt o femeie în vârstă de 23 de ani, și nu în ultimul rând pentru stereotipuri și stigmatizare.”