Problemele persoanelor cu deficienta de auz

Mă numesc Ionică Naomi, sunt profesor de limba română la liceul german din Braşov şi doctor în filologie. Părinţii mei şi câţiva prieteni de familie sunt persoane cu deficienţă de auz. Acum vorbesc în numele lor. Prin prezenta declaraţie aş dori să supun atenţiei celor care pot introduce în legislaţia României acele drepturi - legi care să ocrotească şi să înlesnească viaţa persoanelor cu deficienţă de auz, câteva dintre problemele lor reale.

1.Trăim într-o societate în care comunicarea este esenţială pentru integrare socială şi profesională şi, înainte de toate, pentru parcurgerea primelor trepte de învăţare. În cazul copiilor care se nasc sau dobândesc foarte devreme acest handicap - surdomutitatea, situaţia lor şi a familiei devine extrem de grea. Legislaţia ar trebui să facă o primă diferenţă între cei care se nasc cu această problemă şi cei care o dobândesc mai târziu, pentru că nevoile lor de sprijin sunt diferite.

2.În prezent, nu este îndeplinită nevoia de bază a surdomuţilor, de a avea interpreţi buni care să ajute persoana cu deficienţă de auz în relaţia cu instituţiile statului – poliţie, justiţie, spital, primărie – pentru a rezolva diferite probleme. Există cazuri lipsite de sprijin, când s-au pierdut bunuri, imobile sau alte proprietăţi, prin acte notariale semnate în necunoştinţă de cauză, pentru că nu au existat interpreţi care să înlesnească înţelegerea.
 
3.Surdomuţii susţin că se eliberează diplome pentru interpreţi care nu ştiu limbajul semnelor. Eu nu mă pot pronunţa cu privire la cum se poate opri acest „gen de corupţie” cu vânzarea diplomelor de interpret în limbajul mimico-gestual, dar ştiu că interpretarea în limbajul semnelor este mai mult decât o transpunere a cuvintelor şi a propoziţiilor, ele trebuie simplificate şi termenii necunoscuţi, de specialitate, explicaţi, astfel încât mesajul să aibă claritate pentru deficienţii de auz. Aici aş dori să sesizez necesitatea de a se crea o mai mare răspundere instituţională pentru pregătirea interpreţilor.

4.Cadrul legal ar trebui să fie mult mai strict în ceea ce priveşte posibilitatea încadrării cazurilor de handicap sever în aceeaşi categorie cu şarlatanii şi profitorii de ajutoare de handicap. Multe imagini mediatizate la ştiri sau în reportajele Discovery trezesc vigilenţa noastră şi ne avertizează cu privire la falsa dizabilitate prin care persoana în cauză beneficiază de suport financiar şi social. În mod latent, acest amestec creează o stare conflictuală şi de disconfort emoţional major în modul în care persoana cu dizabilitate este înţeleasă şi tratată de către societate. De exemplu, o consecinţă neplăcută a acestui amestec al surdomuţilor cu alte handicapuri este examinarea la care sunt supuşi în comisia medicală şi toate formalităţile pentru a-şi dovedi legal handicapul. În mod normal, un copil cu handicap de auz din naştere, care a urmat o şcoală specială de surzi, nu ar trebui să mai reînnoiască actele doveditoare de încadrare în handicap.

5.Nu este un aspect minor această oglindă socială a persoanei cu deficienţă de auz care nu are posibiliatea de a trăi o viaţă normală dorită, bazată pe respect şi demnitate. Vă prezint pe scurt o altă situaţie absurdă prin care trebuie să treacă tinerii cu deficienţă de auz atunci când îşi caută de lucru: am încercat la un moment dat să pregătesc două absolvente de liceu care erau surdomute, să-şi susţină Bacalaureatul la limba română. A fost imposibil să le ajut, pentru că trebuiau să înveţe să se exprime în scris. Ţine de natura handicapului ca aceste persoane să nu poată învăţa niciodată comunicarea scrisă, pentru că nu pot înţelege rolul cuvintelor de legătură, regimul verbelor şi al cazurilor, regulile acordului între cuvinte. Textele lor arată ca o enumerare de cuvinte fără ca ele să fie legate. În această situaţie, câtă importanţă are comunicarea, chiar şi aşa la nivel minimal şi rudimentar, fără ca interacţiunea dintre persoana cu dizabilitate şi mediul strict profesional, instituţional şi social să devină imposibile. Aceste două absolvente de liceu aveau nevoie de diploma de bacalaureat pentru a se angaja, iar şansa lor de a avea un serviciu mai bun care să se bazeze pe competenţele lor practice, nu de comunicare, este pierdută din start. Acest lucru nu este corect! Ar trebui să se propună un regim special de examinare, aşa cum există pentru nevăzători, persoanele cu handicap de auz nu pot să susţină decât o examinare de tip grilă, având în vedere că limbajul lor este format din gesturi şi nu reuşesc să se exprime în scris.

6.Pentru a nu se lovi de fiecare dată de refuzul de a fi ascultate, înţelese, „auzite”, aceste voci tăcute care sunt persoanele cu deficienţă de auz şi implicit de vorbire, ar trebui ocrotite de un cadru legal mai bun, democratic şi modern, care să prevadă încadrarea lor în câmpul muncii. Firmele să fie încurajate să angajeze persoane cu handicap şi angajatorii să fie scutiţi de anumite taxe şi impozite. Surzii sunt cetăţeni români şi nu trebuie marginalizaţi prin accesul atât de îngreunat la drepturile de bază precum educaţia, sănătatea, munca.

7.În final, ne dorim ca interpreţii să fie mai bine pregătiţi şi mai prezenţi în situaţii care necesită medierea, politicienii să nu mai dea deoparte dosarele cu solicitările şi problemele persoanelor cu deficienţă de auz. De asemenea, persoanele cu dizabilitate de auz nu doresc ca orice încadrare de handicap să beneficieze de solicitările lor particulare şi să nu mai fie trataţi ca nişte asistaţi social. Ei cer drepturi, nu favoruri, nu milă. Nu vor să fie cerşetori şi analfabeţi, ci să se descurce singuri într-o societate cu o legislaţie care să nu-i discrimineze.

8.Fiecare handicap are nevoile sale speciale, iar umanismul nostru profund ar trebui să ţină cont de puterea celor sănătoşi de a sprijini şi de a îndrepta situaţiile de viaţă. Înainte de toate, persoana cu handicap are nevoie de suportul şi înţelegerea noastră, astfel ca oglinda socială să nu dea naştere la alte frustrări şi descurajări.