Canonul de Pocainta al Sfantului Andrei Criteanul

Autor: Laura Stifter

„A mânca ține de fire; a posti ține de libertate.” (Sfântul Efrem Sirul)

Creștinii ortodocși se află, deja, în cea de-a cincea săptămână a Postului Mare, perioada de pregătire duhovnicească pentru Paști. Acest „pelerinaj” spre bucuria Învierii lui Hristos, în minunata exprimare a părintelui profesor Alexander Schmemann, durează 7 săptămâni (incluzând și Săptămâna Mare – a Pătimirilor lui Hristos), caracterizându-se prin modificări în privința stilului alimentar, dar, mai presus de acestea, printr-o intensă trăire - duhovnicească și liturgică, individuală și comună (în Biserică) – a pocăinței, speranței și dorului după Hristos.

Renunțăm temporar, în mod liber, la anumite alimente, nu fiindcă le-am considera pe acestea ca fiind rele/ indezirabile în sine, ci pentru a ne facilita astfel nouă înșine, în mod ascetic, conștientizarea a ceea ce este cu adevărat important pentru noi: libertatea față de nevoile biologice (față de contingența materiei în general) și creșterea duhovnicească în comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Postim timp de 7 săptămâni, după puterea fiecăruia, fără a atribui postului, în mod habotnic și lipsit de discernământ duhovnicesc, vreo valoare mântuitoare (soteriologică) în sine – de vreme ce unica sursă a mântuirii este Însăși Persoana lui Hristos, iar nu rânduielile practicate în numele Său – ci cu smerenia învățăceilor Domnului, care, mergând la „școala libertății” (Biserica), fac exerciții de autonomie moral-spirituală, de detașare față de realitățile materiale (realități care, fără a fi rele în sine, nu ne pot deveni prioritare). Ne constituim pe noi înșine ca persoane duhovnicești, exersând dispoziții habituale virtuoase, iar ca mijloc/ instrument în vederea asumării virtuților (așadar, nicidecum ca scop în sine) folosim, cu stăruință, inclusiv exercițiul postirii.

1.Primul pas către Acasă: Canonul Sfântului Andrei Criteanul

În miercurea din această săptămână, se oficiază, în toate bisericile ortodoxe, o slujbă religioasă cu totul specială, a cărei semnificație se referă la pocăință (întoarcerea de la calea păcatului, la alpinismul spiritual al virtuților) și la importanța acesteia în relația noastră cu Dumnezeu. Textul Canonului cel mare (numit „mare” datorită lungimii textului) s-a citit, de asemenea, în patru părți distincte, în prima săptămână a Postului.

Astfel, „Școala” duhovnicească a Postului Mare începe, din punct de vedere liturgic, din chiar primele zile. În primele 4 zile ale postului Paștilor (luni, marți, miercuri și joi), în toate bisericile ortodoxe se oficiază această rânduială liturgică specială, minunată, de o unică frumusețe, duioșie și profunzime spirituală: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Acest text de o uimitoare profunzime teologică - interpretat, în unele locuri, pe melodii cu totul deosebite (mult diferite de stilul celorlalte melodii ale cântărilor liturgice de peste an) - este un imn al pocăinței, este anamneza parcursului duhovnicesc al fiecăruia dintre noi: înstrăinarea de Acasă, dorul după Tatăl de Care am fugit asemenea „fiului risipitor” din Evanghelie, pelerinajul întoarcerii și bucuria unică a iertării.

În atmosfera liturgică unică a Canonului, întreg Vechiul și Noul Testament ne sunt aduse în fața ochilor duhovnicești - cu povestea vieților celor mai importante dintre personajele biblice, în ordinea cronologică a istoriei mântuirii - ca simbol al relației oricărui suflet cu Dumnezeu. Adresându-ne, în mod direct, sufletului nostru, evocăm astfel, prin minunatele cântări ale Canonului de pocăință, căderile și biruințele, ezitările, înstrăinările și regăsirile tuturor personajelor biblice, amintindu-ne, neîncetat, că toate acestea s-au scris pentru noi, că fiecare dintre noi, cu viața sa unică, este  încorporat, totodată, în experiențele duhovnicești ale celor din vremurile biblice: "iar toate acestea ca să-ți închipuie ție, suflete al meu..." - declamă, mustrător, dar și consolator, autorul Canonului. Iar după fiecare popas de meditație - dedicat câte unui eveniment și/ sau personaj scripturistic - corul intonează, într-un mod impresionant, inconfundabilul refren, constituind, în fapt, chintesența și scopul întregului Canon: "Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă".

Povestea - sau, mai bine spus, "adevărul ca poveste" (adevărul vieții fiecăruia dintre noi, conținut simbolic în poveștile, la fel de adevărate, ale persoanelor biblice) - are, desigur, un final fericit, bucuria reintrării în comuniunea cu Dumnezeu, a regăsirii noastre de către Tatăl, fiind mărturisită și cântată, cu sfânt entuziasm, printr-o cutremurătoare cântare doxologică adresată maicii Domnului, însoțitoarea, ocrotitoarea, călăuzitoarea noastră către patria cea din ceruri:
"Nașterea din zămislirea cea fără de sămânță este netâlcuită,
Rodul Maicii celei fără de bărbat este nestricat,
Că Nașterea lui Dumnezeu înnoiește firile!.

Pentru aceasta, pe tine toate neamurile, ca pe o Maică-Mireasă a lui Dumnezeu, cu dreaptă credință (pravoslavie) te mărim!"

De aceea, părinții noștri cei duhovnicești ne recomandă, cu drag și bucurie, tuturor să mergem, în aceste zile ale Postului, în orice biserică  și să ascultăm, să participăm prin rugăciune, să ne bucurăm de o experiență spirituală aducătoare de fericire și, nu în ultimul rând, cei care sunt profesori de Religie, să-i îndrume și pe elevi către participarea la aceste slujbe. În bisericile cu un cor bine pregătit, minunatul text al Canonului este nu doar recitat, ci cântat, liniile melodice ale cântărilor fiind inconfundabile, unice în atmosfera liturgică a întregului an bisericesc, iar acest aspect este atât de îmbucurător... căci „Dumnezeului nostru plăcută Îi este cântarea” (Psalm 146: 1), plăcută Îi este înmulțirea „talanților” (inclusiv a talentului artistic) în slujba mărturisirii Sale.

Participarea la Canonul cel Mare poate fi, în special pentru cei mai puțin familiarizați cu slujbele Bisericii, deosebit de atractivă și impresionantă, mai ales dacă modul în care sunt interpretate cântările, precum și intonația celor care citesc rugăciunile Pavecerniței sunt suficient de expresive și de natură să impresioneze sufletul: „a învăța, a impresiona, a încânta” („docere, movere, flectere”, cum spuneau anticii despre arta oratoriei – așa am putea gândi și noi, ca teologi, relația cu ceilalți credincioși și arta de a-i introduce în universul spiritual fascinant al sfintelor slujbe. Cu toate acestea, esențială rămâne, fără îndoială, bucuria rugăciunii în comuniunea eclesială și semnificația teologică a textului – aspecte ce pot fi găsite în orice parohie, în orice comunitate de credincioși adunați din dragoste pentru Hristos.

Această rânduială liturgică se oficiază 4 zile consecutiv: luni, marți, miercuri și joi (după-amiaza sau seara, în funcție de programul liturgic al fiecărei parohii), constând, în fiecare zi, dintr-o primă parte a Canonului, urmată de slujba Pavecerniței Mari. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul (compus, așadar, de către un sfânt episcop al Cretei, Andrei, din secolul al VII-lea, el însuși trăitor al pocăinței autentice) mai este oficiat, integral, într-o singură zi (și fără slujba Pavecerniței), în miercurea săptămânii a V-a din Postul Mare, când, în cadrul slujbei, se recită, în mod solemn, și viața Sfintei Maria Egipteanca (model de pocăință, de convertire de la păcat la viața în sfințenie).

Cei care, din diverse motive, nu vor ajunge la biserică pot asculta slujba la mai multe posturi ortodoxe de radio și tv, precum și înregistrări ale slujbei - din locuri și ani diferiți – postate pe internet.

2.Duminicile Postului Mare – trepte către Lumină...

Fiind o călătorie spirituală spre bucuria Învierii Domnului, Postul Sfintelor Paști implică, din punct de vedere liturgic, urmarea unui parcurs duhovnicesc și teologic, având, din timp în timp – mai precis, din duminică în duminică – câte un moment mai intens de reflecție, asupra unor problematici de o deosebită importanță pentru istoria și spiritualitatea Bisericii Ortodoxe. Din această perspectivă, parcurgând itinerariul liturgic al acestor săptămâni, putem medita, în fiecare popas duminical, la câte un aspect istoric și teologic: importanța cinstirii sfintelor icoane și, în general, a loialității față de Ortodoxie (în Duminica Ortodoxiei), relația cu Dumnezeu, Care ni Se dăruiește prin energiile Sale necreate (în Duminica Sfântului Grigorie Palama), centralitatea Jertfei lui Hristos în credința noastră (Duminica Sfintei Cruci), importanța ascezei și, în general, a spiritualității ca mod de viață (Duminica Sfântului Ioan Scărarul), și, nu în ultimul rând, trăirea pocăinței nu doar ca o stare psihologică, de conștientizare a greșelilor comise în trecut, ci a pocăinței ca stare existențială, ca „metanoia”, ca o „conversio continua” către Dumnezeu (Duminica Sfintei Maria Egipteanca).

În cea de-a șasea duminică a Postului – Duminica Intrării Domnului în Ierusalim (Duminica Floriilor), contextul liturgic se modifică, accentul deplasându-se de pe ideea pocăinței și a lucrului cu noi înșine, pe tematica teologică a Săptămânii Pătimirii (repovestirea și participarea anamnetică la suferințele, Jertfa și Învierea lui Hristos). Fiecare dintre aceste problematici constituie, prin complexitatea ei, esența însăși a spiritualității noastre: căci nu doar în Duminica Ortodoxiei, ci în fiecare moment al vieții ni se cere loialitate și progres în trăirea unei corecte raportări, prin credință, la Revelația divină supranaturală; nu doar în cea de-a doua duminică a Postului, ci în permanență relația noastră cu Dumnezeu se cuvine a fi vie, dinamică, în conștiința prezenței vindecătoare a harului... întocmai și cu celelalte aspecte pe care acum, în post, le aprofundăm, le analizăm în scop catehetic, didactic, dar le trăim permanent, în comuniune cu Cel în Care credem.

„Pelerinajul” spiritual către Lumina Învierii lui Hristos rămâne, astfel, una dintre cele mai frumoase și complexe călătorii duhovnicești pe care Sfinții Părinți ai Bisericii le-au rânduit spre creșterea noastră duhovnicească. Precum Legea cea Veche le-a fost israeliților un „pedagog către Hristos” (Galateni3: 24), tot astfel perioada Postului Mare poate fi trăită de către noi, an de an, ca un minunat prilej de progres spiritual și intelectual în asumarea, înțelegerea și trăirea libertății evanghelice. Postul constituie, din această perspectivă, nu o sumă de restricții împovărătoare, ci doar unul dintre exercițiile „școlii libertății” – credința și spiritualitatea ortodoxă. Interesant rămâne, în acest sens, faptul istoric că, în perioada Bisericii primare, postul era asumat, în această perioadă, în special de către persoanele care se convertiseră la creștinism și erau inițiați într-un program de pregătire spirituală pentru primirea Botezului (numiți, în documentele vechi creștine, „catehumeni”), având, așadar, un rol educativ, asociat cu inițierea, în context catehetic, în principiile fundamentale ale credinței și eticii creștine. Tocmai de aceea, înțelegerea priorității „credinței lucrătoare prin iubire” (Galateni5: 6) asupra nevoințelor ascetice rămâne esențială în vederea asumării discernământului duhovnicesc.

Trăirea, plină de bucurie, a frumuseții și bogăției slujbelor liturgice din această perioadă, practicarea, după puteri, a postului ca stil alimentar, aprofundarea semnificației teologice și spirituale a tuturor acestor momente unice din cadrul anului bisericesc pot constitui pentru noi, creștinii ortodocși, un real prilej de creștere duhovnicească doar dacă toate acestea rămân subsumate scopului suprem al moralei creștine: asumarea libertății și iubirii ca mod de viață, consacrarea întregii noastre ființe lui Hristos sau, în termeni biblici, „dragostea din inimă curată, din cuget bun și din credință nefățarnică” (I Tim5: 1).