Copii fara parinti

Despre ziua cînd a fost înfiat şi a trebuit să-i părăsească pe asistenţii maternali, Călin povesteşte într-un mod neaşteptat: „Eu ştiam… de fapt, nu ştiam, că nu aveam de unde, mai degrabă simţeam, că voi pleca definitiv, pentru totdeauna. De această dată, eu eram cel care făceam primul abandon din viaţa mea”. Călin a avut şansa să nimerească într-o familie care-i asigură o viaţă liniştită, lipsită de griji. Merge la şcoală, la biserică, face vacanţele la mare… Totuşi, o întîmplare de la şcoală l-a întristat mult. Iată cum o povesteşte Călin în cartea lui: „Simt că am iubire maximă. Şi, totuşi, în mine există un gol. De ce, oare? Asta nu înţeleg. La şcoală, de multe ori, unii copii mă făceau să plâng, spunându-mi că sunt înfiat, că am părinţi “de ...

În casa părinţilor săi de acum, Călin a văzut un tablou al lui Petre Ţuţea. Cînd a întrebat cine este, tatăl lui i-a răspuns în glumă: „este părintele tău spiritual”. Nu avea de unde să ştie că acestui copil i-a plăcut atît de mult explicaţia, încît s-a dus la calculator şi a tastat pe Google: „Petre Ţuţea” şi iată ce a descoperit: „Nu ştiu cum am făcut, dar odată am scris Petre Țuțea şi s-a deschis un filmuleţ. Am rămas nemişcat. Era pentru prima dată când îl vedeam vorbind. M-a fascinat, era autoritar şi convingător. Am fugit la mama, care se afla în bucătărie, şi am întrebat-o dacă ştie care este singurul adevăr absolut. Încercând să-l imit pe bunicul, am spus: „SINGURUL ADEVĂR ABSOLUT ESTE DUMNEZEU!”. M-a luat în braţe şi m-a pupat, apoi mi-a spus să-l sun pe tata. Aşa am făcut. Seara, când a venit acasă, mi-a adus un tricou pe care era imprimată poza lui Petre Țuțea, sub care scria „Bunicul meu spiritual”. Am purtat cu mult drag acel tricou. Era preferatul meu. Îl am şi acum, o să-l ţin toată viaţa. Câteodată, mă mai întreba câte unul cine este în poza de pe tricoul meu. Nu răspundeam nimic, arătam cu degeţelul ce scria sub poză. La un moment dat, o tanti m-a întrebat dacă e bunicul lui mama sau al lui tata. Nu am ştiut ce să-i răspund”.

Nu ştiu dacă mai tîrziu Călin Creţu va dori să devină scriitor. Prin ce face el acum anunţă doar o predispoziţie, cu multe semne care atrag atenţia asupra unui spirit de observaţie ieşit din comun. Toate astea, însă, sînt senzaţionale doar acum, la această vîrstă, şi trebuie să fie întreţinute de lecturile potrivite, de o tehnică a scrisului pe care azi n-are de unde s-o ştie şi, desigur, de o pasiune teribilă pe care să n-o poată alunga nimic.

Ce avem acum în faţă merită să fie citit, căci cartea lui Călin Creţu nu este cartea unui scriitor, ci a unui copil cu un extraordinar simţ al observaţiei, care scrie despre viaţa lui ca şi cum ar povesti viaţa altuia. Iar acest lucru poate fi începutul unui miracol.

Articol preluat : https://www.cotidianul.ro/povestea-mea-copiii-fara-de-parinti/