Femeia română puterea de a duce Europa mai departe

Femeia română: puterea de a duce Europa mai departe

Tocmai am primit de la prietenul Florin Busuioc, mare român, editor de carte de la Iași, un volum de excepție, proaspăt ieșit de la tipar: Femei ilustre din spațiul românesc, scris de tatăl său, Nicolae Busuioc. Este un dar de primăvară venit din inima Moldovei, o galerie a femeilor puternice care și-au împletit destinul cu istoria, cultura și știința neamului nostru. O galerie supraviețuitoare în dimensiunea temporală și spațială. Se spune că istoria este scrisă de bărbați, dar, de obicei, făcută de femei. Această carte aduce în lumină 180 de figuri feminine care au trecut testul timpului, purtând pe umeri greutatea unui popor, uneori fără ca lumea să le recunoască meritele.

Dar cea mai puternică femeie pe care am cunoscut-o vreodată nu se află într-o carte. Este bunica mea, preoteasa Justina Constantinescu. O femeie aprigă, devotată, dârză, iubitoare de neam, o lumină vie pentru cei care i-au cunoscut viața jertfelnică. Justina Constantinescu a fost o luptătoare, un simbol al demnității, al sacrificiului și al iubirii neclintite pentru familie și neam. Soția preotului martir Ioan Constantinescu, executat la Jilava, susținătoare a "Haiducilor Muscelului", a trăit cu o forță interioară pe care puține femei o pot duce. A suferit, dar nu s-a plâns. A iubit, dar nu a cerut nimic în schimb. A rezistat chiar și atunci când alții ar fi cedat. Povestea ei nu este doar a unei femei, ci a unei generații întregi de românce care au trăit cu fruntea sus, în ciuda tuturor greutăților.

Asemenea femei sunt temelia neamului nostru, pilonii pe care s-a construit identitatea românească. Această forță nu este singulară. Ea se regăsește în multe femei românce, fie că sunt acasă, fie că sunt plecate în lume. În diaspora, femeia română duce pe umeri nu doar propria viață, ci și sufletul și credința unei întregi națiuni.

Barierele unei vieți de sacrificiu

Drumul femeii române în diaspora nu a fost și nu este niciodată ușor. Mii de femei au plecat din țară cu sufletul sfâșiat, lăsând în urmă părinți, frați, copii, în căutarea unui trai mai bun. Altele și-au luat copiii de mână și au it spre necunoscut, fără siguranța zilei de mâine.

În Germania, Austria, Italia, Spania sau Marea Britanie, ele au înfruntat ziduri de prejudecăți, muncă epuizantă și dorul care nu trece niciodată. Femei educate, cu diplome universitare, au acceptat să spele podele, să îngrijească bătrâni străini, să muncească în fabrici și spitale, doar pentru ca ai lor să aibă un viitor. Au muncit în două sau trei locuri, au îndurat umilințe, dar nu au renunțat. S-au lovit de bariere culturale și lingvistice, de sisteme care uneori le-au privit ca pe niște intruse. Și totuși, în loc să cedeze, au construit punți. Au învățat limbi străine, au înțeles regulile, și-au croit drum acolo unde nimeni nu le aștepta.

Româncele din diaspora sunt statuile vii ale credinței, supunerii, durerii, dorului, resemnării și puterii. Ele sunt mămici care cresc copii departe de țara lor, dar le insuflă limba și tradițiile românești. Ele sunt soții care muncesc până la epuizare pentru a-și susține familiile. Sunt femei care au renunțat la confortul casei natale pentru a asigura un viitor mai bun celor dragi. Cu fiecare pas pe care îl fac pe străzile din Madrid, Roma, Viena sau Berlin, ele duc cu ele esența neamului românesc.

Mamele care nu-și uită credința și copiii care vorbesc românește

Femeia româncă nu este doar un muncitor neobosit, ci și o păstrătoare a sufletului românesc. În satele Italiei, în marile orașe ale Franței, în suburbiile aglomerate ale Spaniei, ea întrerupe vacarmul zilei cu o rugăciune, învață copilul să spună „Te iubesc” în limba maternă, îi citește povești românești, îi cântă colinde, într-un dor de acasă care nu se stinge.

În Danemarca, mamele românce se adună lunar pentru a citi povești copiilor în limba română, de teamă că altfel nu s-ar mai putea înțelege cu bunicii lor. În Spania, femeile românce au umplut bisericile ortodoxe, readucând rugăciunea acolo unde ea părea uitată. În Italia, ele organizează șezători, unde cozonacul și ia românească se întâlnesc cu limba și cultura unei țări adoptive.

Curajul de a duce Europa mai departe

Am învățat de la ele ce înseamnă forța și voința. Am învățat că o mamă este înțeleaptă și exigentă, blândă și dură în același timp. Că poate face sacrificii inimaginabile, dar înseamnă totodată lumină, iubire, rost. România poate părea uneori că și-a pierdut rostul, dar femeile românce nu și l-au pierdut niciodată. Ele sunt puntea care ne leagă de trecut și speranța pentru viitor. Bătrânii spun că o casă fără femeie este doar o construcție de cărămidă. La fel și un neam fără femeile sale devotate și puternice. Româncele care au plecat în lume, care muncesc până la epuizare, care nu se plâng și care încă mai cred în familie, în Dumnezeu, în muncă cinstită, sunt cele care împiedică România să se risipească.

Astăzi, în diaspora, femeile românce nu doar că rezistă, ci devin exemple. Unele s-au întors în țară după ani de luptă, cu dorința de a schimba România, de a aduce acasă ceea ce au învățat. Altele rămân, transformând comunitățile din care fac parte, dând lecții de muncă, demnitate și credință. Ele sunt cele care recreștinează Europa, cele care încă mai aprind lumânări în biserici unde alții au uitat să intre.

Europa are nevoie de aceste femei. De mamele noastre, de fiicele noastre, de bunicile care încă mai împletesc ciorapi de lână și care spun povești la gura sobei, chiar și într-un apartament din Londra sau Madrid. Europa are nevoie de suflet. Iar femeia română, în tăcerea ei plină de demnitate, este cea care îl păstrează viu.