Romulus Vulpescu, scriitorul care și-a inventat propriul mit

 Urmeaza o noua editie a Verandei cu vorbe, a lui Tic Petrosel, la Radio Vocativ, despre Romulus Vulpescu – scriitorul care și-a inventat propriul mit

„Romulus Vulpescu este invenția lui Romulus Vulpescu, așa cum Don Quijote este invenția lui Cervantes…” – Nichita Stănescu

Într-o literatură adesea bântuită de convenții și repetiție, Romulus Vulpescu a apărut ca un adevărat personaj – nu doar al scrisului, ci al propriei existențe. Născut la Oradea, la 5 aprilie 1933, și plecat dintre noi la 18 septembrie 2012, la București, Vulpescu a lăsat în urmă o operă densă, policromă, greu de încadrat și imposibil de ignorat.

Un creator polivalent

Scriitor, traducător, publicist, redactor, director de teatru, senator – Romulus Vulpescu a traversat cu vervă și spirit critic epoci, stiluri și ideologii. Și-a început cariera literară în anii ’50, absolvind în 1955 Facultatea de Limba și Literatura Română din cadrul Universității din București. A fost redactor la prestigioase edituri literare și a colaborat cu Muzeul Literaturii Române și revista „Manuscriptum”.

Dar dincolo de aceste funcții, Romulus Vulpescu a fost un alchimist al cuvântului. Poezia sa, deseori plasată într-o zonă de grotesc rafinat, umor negru și melancolie discretă, vorbește despre un spirit neliniștit, un filolog obsedat de rigoare, dar și un visător care îmbracă absurditatea în hainele eleganței lingvistice.

„Fantezia cultivată a scriitorului preferă grotescul gigantic și absurdul cazuistic, umorul negru traversat nu o dată de melancolie”, remarca în 1967 Nichita Stănescu, într-un memorabil articol din Gazeta literară.

Poetul care a construit „Armura Noastră – Cartea”

Debutul editorial al lui Romulus Vulpescu cu volumul „Poezii” (1965) a reprezentat mai mult decât o simplă apariție lirică – a fost un manifest. Stilul său a oscilat între gravitatea culturală și parodia subtilă, între rafinament livresc și ironie de mahala. Volumele următoare – „Romulus Vulpescu şi alte poezii”, „Versuri: 1948–1993”, „Vechituri & novitale” – au consolidat imaginea unui poet erudit și jucăuș, marcat de o „aristocrație a spiritului”.

În 1986, publicarea unui disc la Electrecord – „Armura Noastră – Cartea” – cu 30 de poezii recitate, a fost o inițiativă rară, care dovedește încrederea autorului în forța oralității, în magia cuvântului rostit.

„Trăiești cât durează și cărțile tale!”, spunea Vulpescu – un crez care l-a ghidat nu doar în poezie, ci și în traduceri și eseuri.

Traducătorul de geniu: de la Villon la Dante

Poate cel mai mare merit al lui Romulus Vulpescu este moștenirea sa ca traducător. A fost, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți traducători ai literaturii franceze în limba română.

Opera sa de traducător acoperă autori precum François Villon (celebra „Opera Magistrului”), Charles d’Orléans, François Rabelais („Gargantua și Pantagruel”), Alfred Jarry („Ubu”), Baudelaire, Molière, Marivaux, Jean Anouilh, dar și clasici italieni – Dante, Torquato Tasso – și latini – Plaut.

„A făcut din rigoare un canon”, spunea un contemporan despre el, subliniind meticulozitatea sa filologică, dar și respectul absolut pentru textul-sursă.

Volumul bilingv „Pleiada”, apărut în 2001, este o dovadă a acestei iubiri pentru poezia franceză renascentistă și modernă, dar și o mostră a artei sale de bijutier al limbii.

Eseistul, polemistul, rejudecătorul lui Caragiale

Romulus Vulpescu nu a fost doar un poet liric și traducător, ci și un prozator sofisticat și eseist pasionat. În volumul „Procesul Caragiale-Caion”, el propune o reinterpretare modernă a celebrului proces de plagiat din 1901–1902, în care Caragiale era acuzat de furt literar. Cartea devine un spectacol de idei și un manifest pentru apărarea valorii culturale autentice.

De asemenea, volumele „Zodia Cacialmalei” și „Praznicul pușlamalelor” (publicate în 2002 sub titlul comun „Hîncu ⁓ Ba!”) îl prezintă pe Vulpescu ca polemist acid, atent la impostură, vigilent în fața vulgarității publice.

„Cititul este meseria de credință”

Romulus Vulpescu era un spirit liber. Și nu doar în sens politic, ci mai ales în sens moral și intelectual. Refuza compromisul, prefera să rămână fidel propriului stil, propriilor convingeri. Era un om pentru care forma era mai mult decât aparență – era o formă de adevăr.

„Să fii liber înseamnă să spui ceea ce știi și să ai curajul acesta în orice împrejurare”, afirma el într-un rar interviu, acordat în Jurnalul Național în aprilie 2012.

În același interviu, declara cu luciditate și umor:

„Ce face un scriitor? Ei bine, un scriitor citește. Din când în când scrie și el ceva, dacă îi vine, dacă nu-i vine, adio... Dar adevărata profesie este lectura. Cititul este meseria de credință, dacă vreți.”

Memoria lui rămâne vie

Romulus Vulpescu a fost distins cu Marele Premiu pentru întreaga activitate în domeniul cărții, oferit de Ministerul Culturii în cadrul Bookarest 2002. După 1989, s-a implicat și politic, fiind ales senator în legislatura 1990–1992.

A fost căsătorit cu scriitoarea Ileana Vulpescu, împreună formând un cuplu de elită al culturii române. A murit la București, în 2012, dar opera și spiritul său rămân vii printre cei care cred în noblețea cuvântului.

Romulus Vulpescu nu poate fi redus la o singură etichetă. Poet? Da. Traducător? Absolut. Prozator? Cu siguranță. Eseist, editor, polemist, spirit renascentist într-o lume grăbită. Dar, mai presus de toate, Romulus Vulpescu a fost un om liber, un scriitor-cititor, un personaj mitologic al propriei literaturi.

„Trăiești cât durează și cărțile tale.”
Romulus Vulpescu trăiește.

https://radiovocativ.com/